#003.(trei) versuri

"I do not like my state of mind;
I'm bitter, querulous, unkind.
...
I'm due to fall in love again"

Un pic ironic sa ma apuc sa o citesc pe Dorothy Parker in aceasi zi in care o fetita cu ochii caprui ma acuza de infatuare. Probabil de asta am si tinut minte versurile, pentru ca nega cu tarie, nega cu atata putere incat imi zdruncina insasi siguranta (pe care simpla ei prezenta mi-o conferea) ca ma regasesc in acel ultim vers. Cuvintele ei spuneau ceva, inima insa, auzea doar adevarul, iar acum poate intelegi de ce am spus "fetita" mai sus ...

Cat despre vers, ma bucuram ca era ultimul, caci sfarsitul face intotdeauna loc pentru un inceput. Un ultim vers, dar o poezie noua, de care tie insa, iti era frica. Dar iata-ne iubito scriindu-i versurile impreuna ...

Sunt versuri fara dogme sau constrangeri. Versuri albe, ar spune unii inselandu-se, caci noi doi scriem cu ritmul si rima regasite in pieptul celuilalt, si deci, la fel ...

Mi-e dor de tine, nu-ti simt degetele prin par. Si totusi esti aici ... esti in toate aceste cuvinte, a caror curgere ti se datoreaza intrutotul.

"Una din ele imi aduce soarele
Cealalta ploaia
Una ma face sa plang
Alta ma face sa rad
Dar eu
Le vreau pe amandoua ..."

Mi-e teama ca nu-ti spun prea des, ca asemeni unui tanc, care timid fiind, se ascunde dupa picioarele parintelui, asa si eu ma ratacesc intre "nu recunosc nimic"-uri ... in loc sa recunosc ca de fapt, le am pe amandoua ... si ploua intr-o zi cu soare!

Mi-s greoaie cuvintele, si imi vin greu. Nu stiu insa daca asta e pentru ca pur si simplu asa imi e mie, sau pentru ca de fiecare data cand gandurile imi fug catre tine, catre noi, ajung in locuri in care cuvintele sunt de prisos ...

Si iata cum se lumineaza de ziua. Ar trebui sa dorm acum, dar imi place cum lumina isi schimba incet, incet, culoarea, anuntand nasterea unei noi zile. Am sa ma culc acum iubito, caci simt cum zorile imi imping mana spre ultimele cuvinte

Te iubesc.

#0002.(noi) doi

Scriu, ca de obicei, pentru ca s-a intamplat ceva ... pentru ca simt ceva ... destul de intens. Trebuie sa fie intens, pentru ca n-am scrisul in sange.

Fug de cand ma stiu. Oriunde si oricand. Fug. Inspre si dinspre o ea. De obicei dinspre. De obicei de.

Fug de ciorapii ei din sertarul meu, de sticla ei de sampon de pe marginea cazii mele, de cheile ei de la casa mea. Dar cel mai mult fug de minele din ochiii ei. De acel mine fix. Si pe care il resimt ca pe un standard ce trebuie respectat.

Fug.

Scriu, pentru ca daca as vorbi m-as balbai teribil. Imi gasesc tare greu cuvintele. Scriu crud. Direct ganduri revarsate. Sincer,

E socant. A, nu! Nu ca scriu, nici ca fug. Ci pentru ca m-am uitat astazi in jos si mi-am vazut picioarele stand locului. M-am uitat in jur si lumea iesise de pe fastforward. Imi vine si mie greu sa cred dar m-am oprit.

M-am oprit. Ii simt bratele stranse in jurul meu iar inima ii bate in plamanul meu stang. Daca i-ar bate mai tare ar bate langa a mea. Si intr-un fel ...

Ii sarut mainile si imi ramane sare pe buze. A transpirat si imi rasufla greu peste umarul meu drept. Se pare ca sunt nu singurul care a fugit. Si nici singurul care tocmai s-a oprit. Suntem atleti amandoi.

Nu m-a oprit ea. Si nu am oprit-o eu pe ea. Ne-am oprit amandoi. Aici. Acum. Completely random.

Poate ar trebui sa fiu un pic agitat ca doar e ceva nou. Dar nu e asa, sunt al naibii de calm. Parca am face asta de o mie de ani ... parca nu as fi fugit niciodata. Iar frica ... nici nu mai are de ce sa-mi fie. Sampon fura singurica daca are nevoie, uneori din sticla, uneori de pe mine ... Chei de la usa nu-i trebuie nici n-a cerut. Asteapta sa-i deschid eu. N-are nevoie de sertarul meu. Imi fura cate un tricou si mi se ascunde in el.

Ma strange in brate dar nu ma tine, As putea sa fug iar ... si nici nu mi-ar fi greu, sunt foarte bun la asta. Dar de ce as face-o? De ce sa fug? N-are trei feluri de sampon pe marginea cazii, are un pachet de tigari pe masa din bucatarie. ma tachineaza cu el. Are ceai negru langa pat. Pune Katie Melua din cand in cand si imi cere doua cani cu apa fierbinte. Nu are haine aici. Le poarta pe ale mele ... si se lasa pe sine in ele, atata cat sa-mi gadile narile cand ma trezesc,

Ma trezesc grabit si imi vad de treaba. Munca, scoala ce-o fi. Pe la jumatatea zilei imi dau seama ... tricoul e al meu, dar parfumul e al ei. Deci d-asta am zambit toata dimineata ...

Se bucura ca un copil si e mai senina ca o dimineata de mai. Pentru ca o las sa ma vada, zice ea. Pentru ca sunt eu, asa cum banuia ea ca pot sa fiu. Iar eu ma uit in ochiii ei si nu vad un portret asa cum m-ati obisnuit, vad o oglinda. Ma vad fugind descult prin iarba. Nu de, nu dinspre. Ci pur si simplu. Alerg liber.

Atata fuga haotica incetata brusc, de parca spre aici am fugit atata amar de timp. De parca am ajuns. Nu-i asa, si nici nu-mi pasa. Aici, oriunde ar fi, sunt eu, o jumatate dintr-un noi. Si sunt eu, cel din mine. Si nu-i nici o diferenta.

Sunt eu, al meu si al ei, in egala masura.

Si atunci, aici ...

Sunt calm.

Linistit.

Zambesc sincer. Si imi lipsesti.

#0001.Razvratire

Sunteti toti pete pe un tricou alb si credinta voastra nu e Vanish.